Ma numesc Ioana, sunt mama iar asta spune tot. Copilul meu, Andrei, de doar 8 anisori, creste vazand cu ochii, parca ieri tipam de durere pe patul maternitatii iar acum il ajut sa citeasca… El este totul, e viata mea, as face orice pentru el si sunt sigura ca nu numai eu gandesc asa ci toate mamele.
Astazi este ceva cu totul special, sarbatorim ziua de nastere a micutului meu,mai mult eu, ca el.. el zilnic e fericit, plus ca nu stiu cat intelege ce se intampla cu adevarat. Dar ce conteaza? Suntem fericiti si nimic nu poate schimba asta.
- Mami, nici azi nu vine tati?
Of… Problema asta… Uresc sa-l mint, dar nici nu pot sa-i spun adevaru, nu acum, mai tarziu, cand va putea intelege. Sotul meu, defapt nu-l pot numi asa doar ca asa scrie in acte, fostul meu sot ne-a parasit intr-o noaptea pe cand Andrei avea 5 ani. Motivul… nu-l stiu, dar consecintele sunt dureroase, nu atat pentru mine ci pentru el.
- Nu puisor, tati e plecat cu lucru si se va intoarce in curand.
Privirea lui descria totul, tristete, dezamagire dar si curiozitate. De fiecare data nu mai punea intrebari la raspunsul meu si ma bucura, ma scutea de alte minciuni. Intr-o zi sper ca voi avea puterea sa-I spun cu adevarat ce s-a intamplat,dar mie frica ca nu voi alege momentul bun.
Trec peste si ii zambesc, sau cel putin asa vreau sa arat.
- Ce ar fi daca ti-as da cadou de ziua ta?
- Daaaaaaaaaaaa, da da da mami.
In graba ajung in bucatarie, unde era ascuns si il aduc. Cu o viteza de invidiat rupe folia in care era impaturit iar fata sa se umple de bucurie. Masinutele il fascinau, asa ca i-am completat colectia cu ocazia asta. Dupa ce isi priveste satisfacut cadoul sare in bratele mele sa-mi zice fericit:
- Multumesc mami, te iubesc.
Intotdeauna cand aud cuvintele “te iubesc” spuse de el un fior de bucurie imi strabate tot corpul. Sunt la fel de fericita ca el.
Seara dupa ce servim cina si ii spun o poveste de culcare, ce tot timpu il adoarme imi aduc aminte ca s-a temrinat laptele pentru cerealele de dimineata. Supermarketul la 3 statii de unde stam era non-stop deschis, asa ca ma urc in masina, sa scutesc timp, si plec la cumparaturi.
Atunci se rupe firul. Nu-mi dau seama ce s-a intamplat, daca am ajuns la magazin sau nu, nu realizez nici unde sunt, in mintea mea s-a derulat filmul cu ultimele momente iar eu am privit ca un spectator. Nu pot sa ma misc, nici nu pot sa deschid ochii, ce s-o fi intamplat, Doamne?
Aud niste voci, infundate, dar pot sa dezlusesc ce vorbesc:
- Asta ?
- Acum au aduso.E in coma, accident de masina. A pierdut mult sange, asteptam sa o operam, ii putem salva viata, doar ca, vechea problema nu avem sange, deloc.
- Ai gasit vrun act de identitate, stii numele ei ? Sa-I completez odata fisa asta ca de 10 min am iesit din tura si eu inca muncesc.
- Da, o cheama Ioana Antonesc si are 34 de ani. Sper sa aduca sange ca e 100% recuperabila, ar fi pacat.
Nu se poate. Visez? nu, nu nu se poate. Urlu de disperare, dar nimeni nu ma poate auzi. Nu ma gandeam la mine, ma gandeam la Andrei, la copilul meu, ce face daca eu mor. Tremur, vreau sa fug, vreau sa ies de aici. Prin mintea mea trec numai ganduri negre cu ce ar putea pati Mihai al meu, puisorul meu scump, sa ajunga la orfelinat, sa sufere in fiecare zi dupa ambii parinti sau chiar sa se sinucida. Treebuie sa scap, trebuie sa-l ajut, trebuie sa lupt!! Ma zbat dar degeaba ma zbat.. Nimic nu se intampla.
Astept.. Astept.. Si asta pur si simplu ma omoara. Nu pot sa fac nimic, sunt inchisa parca intr-o temnita si asist la pedepsirea propiului meu fiu.. Tip, sau asa mi se pare, in continuu cu speranta ca ma poate auzi cineva.
Obosesc sa mai urlu, numai pot gandi.. usor usor imaginile se incetoseaza.. Cred ca asta e sfarsitul. In fundal vocile inca imi rasunau in urechi:
- Na ca a mai adus pe cineva si noi nu avem pic de sange. O sa moara din cauza asta..
Apuc sa spun ultimile mele cuvinte “ Doamne ai grija de copilasul meu” inainte ca inevitabilul sa se produca.
